Calea Căilor

Putem spune că ultima dintre căi a fost mai uşoară şi printre cele mai frumoase. Am început cu sfârşitul, adică am vrut să gătim: şi am făcut tortul. Sâmbătă eram toate la Bianca acasă (pentru că ea avea bucătăria cea mai spaţioasă) pregătite să ne îndeplinim sarcina. Cu mai multă seriozitate decât mă aşteptam, tortuleţul a ieşit puţin crocant :) dar bun. A fost ornat cu faimosul crin cercetăşesc realizat din kiwi şi portocale, şi chiar a ieşit mai frumos decât mă aşteptam. Am mâncat fiecare câte o porţie, sau câte o jumătate, am pus deoparte pentru familii şi i-am dus părintelui Alois, asistentul spiritual, care ne-a dăruit iconiţe. Întoarse la Bianca, am început să facem brăţările prieteniei pentru patrula Curajoşii din Lieşti, dar am făcut inele pentru cravate. Mai mici, deci treaba se face mai repede. În schimb, cred că mulţi au dăruit brăţări, şi mai puţini ineluşe. ;)
După ce a fost încheiat şi acest capitol, am început să ne gândim la posibile activităţi cucopiii de la grădiniţă pe care urma să-i vizităm pe 8 martie, luni. Am mers la ei şi am făcut joculeţe simple, de genul căutări de obiecte, pase cu mingea şi cântecele şi le-am arătat cum se fac piramide. I-am pus în vârful lor, şi asta i-a încântat mult. Apoi le-am arătat câteva elemente de gimnastică şi i-am ajutat şi pe ei să le facă. După atâta sport, le-am dat să coloreze o felicitare pentru mama. Cred că abilităţile pe care le-au putut dezvolta copiii sunt pe de o parte sportive, pe de altă parte artistice, dar mai presus de toate, sper că le-a sporit iubirea faţă de mamă, care oricum la vârsta lor este foarte puternică.

Calea Lumii

Calea Lumii a fost mai grea decât mă aşteptam. Într-adevăr, să relaţionezi cu societatea, să ai un contact cu ea nu este chiar atât de uşor pe cât ni se părea. Un lucru este să te întâlneşti cu cei de vârsta ta şi să discuţi tot felul de fleacuri, şi altceva este să mergi la un bătrân care să îţi vorbească despre drama războiului. Altceva este să asculţi un om trecut prin experienţe crude, şi poate să nu îi înţelegi lacrimile atunci când povesteşte cum a văzut moartea cu ochii. O astfel de trăire am avut şi noi cu domnul Valeriu Bozaru, care a vorbit despre război cam 30 de minute neîntrerupt, tremurând, plângând, oftând... Am aflat cât de greu i-a fost în lagăr, muncind mult şi mâncând puţin, dar mai ales fiind departe de cei dragi. Trecând într-un colţ mai vesel, am încercat să ne construim noi lumea altfel, mai colorată, mai vie. Aşadar, cu mai mult joc şi bucurie, pentru că am alcătuit compoziţia noastră din multe, multe jocuri învăţate la cercetaşi ;)
Pentru obiceiul ce trebuia demonstrat am ales Tanabata, un fel de festival al îndrăgostiţilor din Japonia. Am adus un copăcel în sala de sport, am învelit-o pe Bianca în kimono ( nu aveam pentru toate, şi cum ea e cea mai mică, suportă consecinţele :P ) şi am pus nişte hârtii în copac. După cum spune obiceiul, pe hârtii se scriu dorinţe, care se aşează în copac, iar dorinţele se îndepliensc. Ei bine, noi nu am scris nimic pe hârtii (nu credem în astfel de superstiţii), dar am ilustrat obiceiul. Cât am aşteptat o mieluşică să vină la întâlnire, am jucat baschet, iar Bianca, îmbrăcată aşa cum era, alerga şi se tăvălea pe jos după minge, iar kimono-ul îi stătea foarte tare.
Poate publicăm compoziţia mai încolo.