Calea Lumii a fost mai grea decât mă aşteptam. Într-adevăr, să relaţionezi cu societatea, să ai un contact cu ea nu este chiar atât de uşor pe cât ni se părea. Un lucru este să te întâlneşti cu cei de vârsta ta şi să discuţi tot felul de fleacuri, şi altceva este să mergi la un bătrân care să îţi vorbească despre drama războiului. Altceva este să asculţi un om trecut prin experienţe crude, şi poate să nu îi înţelegi lacrimile atunci când povesteşte cum a văzut moartea cu ochii. O astfel de trăire am avut şi noi cu domnul Valeriu Bozaru, care a vorbit despre război cam 30 de minute neîntrerupt, tremurând, plângând, oftând... Am aflat cât de greu i-a fost în lagăr, muncind mult şi mâncând puţin, dar mai ales fiind departe de cei dragi. Trecând într-un colţ mai vesel, am încercat să ne construim noi lumea altfel, mai colorată, mai vie. Aşadar, cu mai mult joc şi bucurie, pentru că am alcătuit compoziţia noastră din multe, multe jocuri învăţate la cercetaşi ;)
Pentru obiceiul ce trebuia demonstrat am ales Tanabata, un fel de festival al îndrăgostiţilor din Japonia. Am adus un copăcel în sala de sport, am învelit-o pe Bianca în kimono ( nu aveam pentru toate, şi cum ea e cea mai mică, suportă consecinţele :P ) şi am pus nişte hârtii în copac. După cum spune obiceiul, pe hârtii se scriu dorinţe, care se aşează în copac, iar dorinţele se îndepliensc. Ei bine, noi nu am scris nimic pe hârtii (nu credem în astfel de superstiţii), dar am ilustrat obiceiul. Cât am aşteptat o mieluşică să vină la întâlnire, am jucat baschet, iar Bianca, îmbrăcată aşa cum era, alerga şi se tăvălea pe jos după minge, iar kimono-ul îi stătea foarte tare.
Poate publicăm compoziţia mai încolo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu